Badman: Cel mai tare din parcare / Super-Heros malgre lui / Superwho? este numele celei mai recente comedii de acţiune regizate de Philippe Lacheau care a co-scris scenariul împreună de Julien Arruti, Pierre Dudan şi Pierre Lacheau.

Un actor mereu fără slujbă, Cedric pare sortit să ducă viața unui învins. Apoi, în sfârșit, primește un rol principal: supereroul „Badman”. Dar soarta lovește din nou! Ieșind în grabă de pe platou costumat pentru rol, Cedric are un accident de mașină, își pierde memoria și se trezește convins că este cu adevărat un supererou în misiune!

Ȋn film îi putem vedea pe Philippe Lacheau, Julien Arruti, Tarek Boudali şi Élodie Fontan în rolurile principale, alături de Alice Dufour, Jean-Hugues Anglade, Amr Waked şi Chantal Ladesou în roluri secundare.

Ȋn acest weekend, Prorom şi Ro Image 2000 lansează pe marile ecrane din România comedia Badman: Cel mai tare din parcare, prilej cu care vă invităm să citiţi un interviu cu actorul şi regizorul Philippe Lacheau.

Ca scenarist, regizor și actor, ce îţi place în mod special la amestecul comediei și aventurii?
Sunt un fan al comediilor de aventură precum The Goonies, Romancing the Stone și, desigur, saga Indiana Jones, care are mult umor în ea. M-au influențat enorm când eram copil. În ele, eşti atras de acțiunea captivantă de acolo, dar ai parte şi de umor. În filmele noastre, îmi place ideea că atragem publicul cu promisiunea comediei, dar le oferim aventura ca un bonus neașteptat, o surpriză plăcută. Pentru noi este primordial ca oamenii să iasă la final din sala de cinema simțindu-se mulțumiți și să spună: „A fost cool. A meritat banii.”

Ce benzi desenate și filme cu supereroi ți-au plăcut cel mai mult în copilărie?
De fapt, nu prea citeam benzi desenate când eram copil. Le-am descoperit cu adevărat mult mai târziu. Primul super-erou pe care l-am văzut într-un film atunci când eram mic a fost Superman, interpretat de Christopher Reeve. Superman este atât de fascinant încât vrei să fii ca el mai mult decât orice alt personaj. El este puternic, umil, bun și invincibil. Ceea ce apropo face să fie foarte frustrant să-l vezi umilit când este Clark Kent. Îți vine să strigi la el: “Hai, spune-le cine ești cu adevărat!” (râde). Când am citit benzile desenate Marvel, l-am iubit pe Thor, probabil pentru latura lui dură, pentru mitologia scandinavă și pentru ciocanul său magic. La capitolul filme, mi-au plăcut foarte mult Guardians of the Galaxy, dar și Batman Begins și The Dark Knight, pentru felul în care Christopher Nolan a descris întregul univers.

Ți-ai dorit vreodată să faci parodii cu supereroi pe când erai copil? Ai făcut asta vreodată în videoclipurile de amatori pe care le-ai filmat cu camera video a părinților tăi?
Da. Îmi amintesc de o scenetă pe care am înregistrat-o cu niște prieteni pe când aveam vreo 10 ani. L-am intervievat pe Superman în timp ce zbura și i-am spus: „Oh, Superman, suntem foarte norocoși că te-am găsit!”, iar el a răspuns: „Sigur sunteţi, pentru că cerul este mare!”.

După adaptarea pentru cinema a lui Nicky Larson, ai fost vreodată tentat să încerci să faci un film cu supereroi „adevărat”, despre un personaj cu puteri supraomenești care trăiește în lumea reală?
Bineînțeles că este tentant. La fel cum am avut uneori tendinţa să facem din adaptarea noastră a lui Nicky Larson un film de acțiune pură, chiar dacă scopul nostru era să păstrăm o comedie. Sincer să fiu, nu sunt sigur că aș ști cum să conceptualizez și să filmez un film cu supereroi adevărat, chiar dacă sunt cu siguranță lucruri pe care mi-aș dori să le arăt. E o problema însă, este foarte greu să faci asta în zilele noastre, pentru că trebuie să concurezi cu producțiile americane cu bugete de 250 de milioane de dolari.

Deci ți-ai propus să faci o comedie de la bun început?
Da, dar adevăratul punct de plecare al scenariului a fost ideea unui actor care filmează un film și își pierde memoria. Tema supereroilor a venit mai târziu. Îmi doream de mult să fac o parodie a filmelor din seria Jason Bourne, bazată pe conceptul unui actor care filmează un film de spionaj şi care are un accident în timp ce conduce o mașină de cascadorii. Dezorientat și șocat, nu mai știe cine este. Când deschide portbagajul și găsește urme de sânge, gadget-uri, pașapoarte false și arme, el crede că este un adevărat agent secret. Dar latura întunecată și partea că el este un asasin într-un thriller de spionaj au ajuns să fie prea grele pentru noi, așa că am ajuns să ne întoarcem către atmosfera mai pozitivă a lumii supereroilor. Am decis să-l parodiem pe Batman, să rămânem într-o anumită logică, deoarece Bruce Wayne nu are superputeri și trebuie să se bazeze pe gadgeturi și pe stăpânirea tehnicilor de luptă. Atunci totul a devenit mult mai distractiv pentru noi și s-a sincronizat cu ceea ce ne place cel mai mult atunci când realizăm filme noi: să ne trăim fanteziile din copilărie.

Echipa din majoritatea filmelor tale - Élodie Fontan, Tarek Boudali și Julien Arruti – apar cu toții în film. Vorbesc fiecare în parte cu tine despre noi tipuri de personaje pe care și-ar dori să le joace înainte de a începe să scrii un proiect?
Nu vorbim neapărat despre asta în prealabil, dar din moment ce am filmat deja mai multe filme împreună, încercăm să amestecăm lucrurile și să interpretăm personaje diferite de fiecare dată, pentru ca publicul să nu se plictisească. Uneori, rolurile pot fi destul de asemănătoare, dacă funcționează în poveste. În Superwho?, de exemplu, Élodie joacă rolul unui războinice, cineva care decide să acţioneze, ceea ce este nou pentru ea. Dar prioritatea numărul unu în alegerea interpretului acestor roluri este să fie amuzante.

A distra publicul și a-l face să uite de necazurile pe care le are, este oare asta o adevărată superputere?
Absolut. De fapt, când oamenii mă întreabă cine este supereroul meu preferat, îi răspund adesea că Kylian Mbappé! (un fotbalist profesionist francez care joacă ca atacant pentru clubul din Liga 1 Paris Saint-Germain și Naționala Franței – n.r.). El inspiră milioane de oameni și îi bucură cu senzații extraordinare. De asemenea, asta contează cel mai mult şi pentru mine și mă motivează. Sunt foarte fericit atunci când oamenii îmi mulțumesc din acest motiv. Mă face să mă simt grozav. Cu riscul de a mă repeta, am intrat în această meserie pentru că mi-am văzut părinții râzând de filmele lui Francis Weber, când erau difuzate la televizor.

Ce altă superputere ai vrea să ai?
Ceea ce mi-aș dori mai mult decât orice altceva este să am puterea de a trata bolile și de a vindeca oamenii. Iar pentru plăcerea mea personală, aș vrea să zbor. Asta de când am descoperit experiența de a te parașuta în timp ce filmam Babysitting 2. Chiar dacă senzațiile de zbor sunt de scurtă durată, sunt extraordinar de intense.

Explorarea lumii supereroilor ți-a deschis noi posibilități de filmare...
Deoarece este o parodie, putem folosi ceea ce s-a făcut deja și ne putem distra recreind secvente celebre şi folosi stiluri de filmare cunoscute pentru a le face mai amuzante. Deoarece personajul principal este un tip obișnuit care se crede un super-erou, asta face situațiile cu atât mai ridicole şi amuzante.

Ați inclus aluzii la filme recente cu supereroi în secvența de final pentru a le tranasmite spectatorilor care sunt fani ai filmelor cu supereroi: „Și eu sunt fan al acestor filme”?
Da. Este același principiu de funcționare pe care l-am folosit pentru Nicky Larson: povestea și glumele principale au fost făcute pentru a distra spectatorii care nu cunosc serialul animat al anilor 1980, dar a existat un al doilea nivel al poveștii doar pentru fani, cu aluzii foarte ascuțite și glume cunoscute doar de ei.
Poți râde uitându-te la Superwho? chiar dacă nu știi absolut nimic despre întreaga lume a supereroilor. Dar fanii benzilor desenate Marvel și DC vor recunoaște glume ascunse aproape peste tot, în subtitrări, peisaje de fundal, nume și semne etc.. Filmul este plin de referințe, iar după premieră, vom vedea cum reacționează fanii  și vom afla câte dintre ele au fost remarcate şi pe care le-au ratat!

Care au fost principalele provocări artistice și tehnice pe care a trebuit să le depășiți pentru a face filmul Superwho?
Îmi făcea griji pentru costumul lui Badman, pentru că filmarea era planificată pentru vară și îmi era frică să nu mă sufoc sau să nu mă simt confortabil în el. Genul ăsta de costum este gros și durează mult să îl îmbraci, pentru că, așa cum am aflat în preproducție, toți actorii americani care joacă rolul unor supereroi poartă salopete spandex cu mușchi falși de spumă sub costume. Este esențial, deoarece acele costume elastice sunt foarte strânse și îți comprimă carnea și volumul mușchilor tăi reali. Din fericire, costumierii au avut foarte multă grijă de mine și mi-au strecurat bureţi înghețaţi sub costum pentru a mă răcori. A fost cu adevărat minunat, pentru că a purta un costum de super-erou toată ziua este o provocare. Am descoperit și limitele acestui tip de costum, pentru că atunci când porți mușchi falși, glugă și mască, este imposibil să lupți așa cum ai face de obicei: nu poți ridica brațele până la capăt sau mișca capul în sus și în jos și multe alte tipuri de mișcări devin dificile.

O ultimă întrebare: Cum ai vrea să reacționeze fanii supereroilor când văd această comedie?
Un film în lumea supereroilor a fost ceva nou şi incitant pentru noi. Judecând după reacțiile celor care l-au văzut până acum, le place comedia și modul în care se dezvoltă acțiunea și cred că ultima parte a filmului este grozavă.
Există un efect asemănător cu cel din filmul Kick-Ass, în felul în care personajul lui Cedric ajunge să devină un erou în viața reală, împlinindu-și visul. Sper că fanii benzilor desenate vor râde la fel de mult ca noi atunci când îl vor descoperi pe acest tânăr care se crede un super-erou și vor vedea cum am dat viață aventurilor sale.

Badman: Cel mai tare din parcare / Super-Heros malgre lui / Superwho? ruleaza din 25 februarie în toate cinematografele din România, distribuit de Prorom şi Ro Image.

Benoît, ce te-a făcut să accepți acest proiect?
Benoît Poelvoorde: Scenariul mi s-a părut foarte amuzant. Și apoi este inspirat de o poveste adevărată, o parte din ea fiind trăită chiar de regizor, și asta m-a emoționat. El a scris mai întâi romanul, iar apoi s-a decis să-l ecranizeze, transformându-l în scenariu de cinema. Le-am citit pe amândouă, mi-au plăcut amândouă la fel de mult, apoi i-am spus: „Da, OK, voi juca în film, dar cu cine?” Pentru ca comedia să funcționeze, trebuie să existe o chimie între tine şi celalţi actori din film.

Valérie, când Benoît a știut că Ivan Calbérac se gândea la tine pentru rolul soției, te-a sunat și pe tine. Ce ţi-a spus pentru a te convinge?
Valérie Bonneton: „Vor fi două sau trei scene nud, dar va fi ok... nu-ţi face griji!” (râde). Lăsând gluma la o parte, de îndată ce am citit scenariul, am vrut să fac parte din această familie: Chamodot. Împreună, își fac drum prin urcușurile și coborâșurile vieții, chiar dacă cei doi fii se cam rușinează de părinți. În ciuda lucrurilor prin care trece Émile, a faptului că trebuie să-şi suporte părinții nevrotici și că locuieşte într-o rulotă, există multă dragoste între ei, chiar dacă puţin stânjenitoare, dar exista foarte multă dragoste. Asta m-a atins.
Benoît Poelvoorde: Ei sunt totuși părinți exemplari când vine vorba de răbdare și generozitate. Plecarea într-o călătorie în Italia doar pentru ca cel mic să-și întâlnească dragostea la Veneția... Nu știu mulți părinți care ar face asta!

Ivan Calbérac spune că amândoi semănați puțin cu proprii săi părinți. Vă recunoașteți în Annie și Bernard?
Benoît Poelvoorde: Da, în atitudinea sa de „Domnul Ştie-Tot”. Un tip care se dă mereu în spectacol. Ăsta eu sunt! (râde).
Valérie Bonneton: Annie acceptă că în educaţie, mai faci şi greșeli fatale. La fel ca ea, încerc să le accept. Şi eu am copii mici.

Valérie, spui că îți iei mult timp de gândire asupra unghiului de abordare a unui rol...
Valérie Bonneton: Da, am citit scenariul, apoi l-am lăsat deoparte pentru o vreme. Pentru acest film, m-am bazat pe scenariu, apoi am avut încredere în chimia cu partenerul meu și regizorul. Odată ajunsă pe platourile de filmare, nu știam cum va juca Benoît rolul. Actoria mea depinde și de a lui și de instrucțiunile regizorului. Apoi mă las dusă de val. Îmi place ideea de a nu ști ce se va întâmpla.

Trecând la Hélie Thonnat, el se află în aproape toate scenele. Cum v-aţi înţeles pe platou?
Valérie Bonneton: Aș răspunde întotdeauna în același mod: Lui Benoît i-a plăcut foarte mult să-l facă să râdă înainte de fiecare filmare.
Benoît Poelvoorde: Este un mod de a-i face pe copii să se relaxeze atunci când se confruntă cu dificultăți. Există diferite moduri de a-i face să uite de ele: felul austriac, cel german și apoi modul meu, acela în care îi fac să râdă. Cred că Hélie are acum un vocabular neobișnuit de mare de cuvinte grosolane! Dar ce ar putea fi mai bun? Când râzi, uiți de ce ești acolo și, odată ce începe, acționezi natural!
Valérie Bonneton: Benoît se comportă așa și cu mine. De îndată ce camera începe să filmeze, el dă totul. Este un actor magnific. Dar după fiecare dublă, el spune glume. Fiind distrasă înaintea unei scene, îmi place asta. Atunci când începem să filmăm, asta îmi dă un impuls de adrenalină, ceea ce înseamnă că sunt mult mai prezentă.

Ce o deosebește pe Valérie de alte actrițe?
Benoît Poelvoorde: Acea bucurie de a trăi (Joie de vivre) și actoria ei! Se comportă extrem de bine, este cea mai bună! Și nu este mofturoasă. Nu este genul care să-l agaseze pe regizor cu întrebări de genul: „Spune-mi, Ivan, ce unghi psihologic vrei să transmiți atunci când personajul meu acționează așa sau așa?” Nimic nu este complicat cu Valérie. Este o bucurie să filmezi cu ea. M-am distrat enorm. Și este foarte generoasă. Îi place ca oamenii să fie veseli în jurul ei, așa că se asigură că sunt fericiți. Valérie este o adevărată rază de soare.

Și tu, Valérie, ce este special la Benoît?
Benoît Poelvoorde: La fel, dar mai mult (râde).
Valérie Bonneton: Benoît are un suflet bun, şi este foarte amabil. În această profesie întâlnești uneori oameni care nu sunt deloc așa... şi aici nu vreau să dau nume ;-)
Benoît Poelvoorde: Este amuzant că nu întrebi şi câteva nume (râde). Vrei să-ţi spun eu câţiva?...

Benoît, în film te vedem bucurându-te de o melodie: A.I.E (A Mwana) a trupei Black Blood, pe care o cânți cu atâta patos în mașină...
Benoît Poelvoorde: Oh, wow! Nu-mi aduceți aminte de acea melodie... Mai ales că mă întorc la Namur cu mașina... Am ascultat melodia aceea o zi întreagă. Este drăguț când o auzi o dată, dar opt ore de A.I.E (A Mwana) deja devine... Dar este într-adevăr dovada vie a faptului că cinematograful este compus din râs și strălucire.

Ȋi relaxezi pe cei din jurul tau, dar tu cum te relaxezi?
Benoît Poelvoorde: Mă duc şi citesc cărţi. Citesc şi tot citesc, cufundat în carte după carte.

Cum au decurs filmările din Veneția?
Benoît Poelvoorde: Cu trei săptămâni înainte să plecăm, Valérie era foarte entuziasmată: „Super! Mergem la Veneția”. I-am spus: „Vei vedea, nu va fi atât de simplu”. Valérie se vedea deja îmbrăcată în negru, gătind paste alla vongole cu prietenii italieni din jurul ei sau plutind în noapte pe o gondolă la lumina lumânărilor. Dar odată ajuns acolo, lucrezi. Și din acest motiv, Veneția nu este practică. Îmi amintesc o anumită secvență grea: doar pentru asta, ar fi trebuit să fiu plătit de trei ori salariul meu!
Eram alături de fiul meu din film - Hélie Thonnat - un cadru frumos la marginea lagunei. Și 10 secunde mai târziu, suntem atacați de o mie de țânțari. Era infernal, chiar dacă păreau să aprecieze mai mult pielea tânără și proaspătă a copilului, decât fața mea veche și ridată!
Valérie Bonneton: Dar a fost și fantastic! Stăteam într-o cabană la marginea lagunei...

O temă specifică abordată în film este influența educației şi a transmiterii ei. Ce părere aveți despre aceasta?
Benoît Poelvoorde: Cobori foarte repede în clișee atunci când vorbești despre familie. Aș prefera să o las pe Valérie să răspundă. Înțelege mai bine problema, deoarece are doi copii.
Valérie Bonneton: Mulți părinți transmit descendenților lor lucruri pe care ei le-au găsit dificile de-a lungul vieţii. Este important să nu-i faci pe copiii tăi să-ți retrăiască eșecurile. Filmul arată că a-i iubi înseamnă a-i respecta, a-i accepta așa cum sunt. Pare simplu când o spui așa, dar este de fapt foarte complicat.

Ce credeți că face acest film atractiv pentru public?
Benoît Poelvoorde: Umorul său și personaje care sunt cam nebune, dar pline de dragoste. Această călătorie în Italia.
Valérie Bonneton: Și familia Chamodot: o familie excentrică, specială, plină de tandrețe, emoționantă și amuzantă... În care toată lumea se poate recunoaște... Oameni irezistibili, în sensul că acceptă cine sunt!

Chemarea Veneţiei / Venice Calling poate fi văzut la cinema sau online, pe platforma Play.HappyCinema.ro

Pentru a vedea programul cinema accesaţi: https://happycinema.ro/happy-bucuresti/m/chemarea-venetiei-1444

Pentru a-l vedea online, accesaţi: https://play.happycinema.ro/programs/chemarea-venetiei-venice-calling

Hanno Olderdissen s-a născut în 1976 în Bielefeld, North Rhine-Westphalia, Germania. Este cunoscut pentru regia filmelor Robin (2008), Rock My Heart (2017) şi What to Do in Case of Fire (2001) dar şi pentru filmul de familie Wendy 2 - Freundschaft für immer (2018) şi serialul Rocky şi Poliţistul / Der Bulle und das Biest (2019).

Cum ați abordat ideea de a o aduce din nou pe Lassie pe marele ecran?
Am vrut să creez un film care să fie modern și interesant pentru copii, dar care să aibă și o parte nostalgică pentru a onora filmele și seriile originale Lassie pe care noi, ca părinți și bunici, le cunoaștem din propria copilărie.

Când ai citit prima dată cartea lui Eric Knight? Care sunt diferenţe dintre carte şi film?
Am citit romanul o dată, când am început să lucrez la proiect împreună cu producătorul Henning Ferber și scenarista Jane Ainscough. Romanul are o poveste epică, care se întinde pe mai multe luni și are multe capitole. Povestea filmului se concentrează mai mult pe Lassie și pe proprietarul ei Flo și pe modul în care depășesc aventurile și obstacolele pentru a se întoarce unul la celălalt.

Munca la cele două episoade din Der Bulle und das Biest te-a ajutat în regia acestui nou film Lassie?
A fost o experienţă bună pentru mine să filmez un serial TV cu un bullmastiff. Acolo am cunoscut deja excelentul nostru antrenor de câini Renate Hiltl și echipa ei. Cu siguranță m-a ajutat și pregătit pentru regia lui Lassie.

După Rock My Heart și Wendy 2 - Freundschaft für immer unde „protagoniştii” erau cai, acum aduci acest câine îndrăgit înapoi pe marele ecran. Se pare că ești un iubitor de animale, ca şi mine. Ai un animal de companie?
Din păcate, locuiesc în oraș și am un loc de muncă, care implică multe călătorii, așa că stilul meu de viață nu este potrivit pentru un animal de companie. Dar când eram mic, trăiam la țară și tatăl meu pregătea cai de curse, pe care îi călăream când eram copil. Mai târziu am fost foarte dornic de “sărituri” cu ei. Și am avut un mic Jack Russel Terrier. Deci, da: sunt un iubitor de animale.

Aveți ceva de transmis publicului din România și Ungaria, cele două țări în care Prorom a lansat filmul? La ce ar trebui să se aștepte spectatorii când merg să vadă acest film?
Cred că spectatorii se pot aștepta la un film modern cu o latură nostalgică și multă distracție, aventură, dramă și doi câini foarte simpatici și frumoși.

Interviu de Emanuel Lăzărescu.
Foto ©Denis Behnke.

Franck Dubosc s-a născut pe 7 noiembrie 1963 în Le Petit-Quevilly, Seine-Maritime, Franța.

Este actor și scriitor, cunoscut pentru Rolling to You (2018), Camping (2006) și Asterix la Jocurile Olimpice (2008). Este căsătorit cu Danièle din 19 iunie 2009. Au un copil.

Ȋn aceste zile poate fi văzut la cinema în România şi Ungaria în comedia 10 zile fără mama, distribuită de Prorom.

Ce v-a atras la scenariul  filmului 10 zile fără mama?
Din moment ce filmul e o reinterpretare, am putut vedea filmul original înainte să citesc scenariul. Rar ai luxul să poți vedea produsul final mai întâi ca să-ți faci o idee despre proiect, apoi să-l redescoperi adaptat pentru publicul francez. Mi-a plăcut rolul acestui tată prezent și totuși absent, care are multe scene cu copiii. Dincolo de umor și comic, are o sensibilitate, o doză de realitate cu care empatizez din perspectiva unui tată care uneori își vede uneori copiii, dar de multe ori nu.

Ludovic Bernard spune că doar dumneavoastră ați fi putut juca acest rol. Ați simțit că trebuie să profitați de ocazie și dacă da, de ce?
Să spunem doar că s-a potrivit dorințelor mele de a apărea în filme amuzante și ancorate în realitate. Văzusem The Climb și In Your Hands, două filme regizate de Ludovic, și-mi doream din toată inima să lucrez cu el.

Cum l-ați descrie pe Antoine?
Mulți bărbați se vor regăsi în el. E egoist și concentrat pe carieră și e cumva orb. Nu vede ce e cu adevărat important în viața lui; dar ca să conștientizeze că are nevoie vitală de copiii lui, va trebui să-i vadă – dar el nici măcar nu-i privește.

Cum ați dat viață personajului?
Am urmat sceariul, căci totul era bine scris. Cel mai greu a fost să fiu eu însumi în preajma unor copii care nu sunt ai mei, să le ofer afecțiune și dragoste credibilă. E aproape chiar mai indecent decât o scenă de dragoste cu o actriță care nu-ți e soție. Îți tot spui că e doar un film, dar cei mici nu prea fac diferența dintre ficțiune și realitate.

Sunteți tată și probabil că deseori lipsiți din cauza rolurilor. Cu ce parte din dumneavoastră ați contribuit la formarea personajului?
Am o meserie foarte solicitantă, și am avut momente când am avut tendința să-mi pun cariera pe primul loc. Dar industria mă va uita mai repede decât ei; acum știu asta. Pentru mine, filmul a fost ca o terapie - când femeile nu muncesc, bărbații le spun mereu că sunt libere să facă ce vor după ce duc copiii la școală, dar nu-și dau seama câtă muncă e în spate. După ce am terminat de filmat, nu i-am mai spus soției mele că zilele ei sunt mai ușoare, chiar dacă are grijă de 2 copii. De fapt, de când a văzut și ea filmul, m-a tot atenționat că așa tind să fiu și în viața reală.

Ce fel de indicații v-a dat Ludovic?
Uneori mă ajuta să simplific niște lucruri pentru a rămâne fidel persoanjului. Am avut multe discuții și am încredere totală în el, nu voiam să fie un simplu client. Dar se pare că uit cum să fiu eu însumi când joc într-un film.

A fost înfricoșător să dialogați cu 4 copii?
Din contră. Am mai lucrat cu puști și-mi plac foarte mult, pentru că ei nu trișează. E mai greu să fii tu autentic în preajma lor, pentru că nu te poți preface. A fost mai complicat să lucrez cu cel mai mic, pentru că trebuia să-i câștig afecțiunea.

Ce părere aveți despre actrițele cu care ați colaborat, Aure Atika și Alice David?
Pe Aure o știam pentru că am apărut împreună în Traffic Peddling de Dominique Farrugia acum 20 de ani, dar pe Alice David acum am întâlnit-o. Ambele sunt frumoase, talentate și colege excepționale – ce să mai adaug? Am colaborat fără probleme, fără complicații. Spre deosebire de personajul meu, ele au principii morale mai bine definite. De fapt, chiar așa e și în viața reală, de aceea consider că femeile se vor regăsi în film. Și ar fi bine ca bărbații să-și pună niște semne de întrebare și să-și dea seama că femeile nu sunt așa complicate cum cred ei. Rolul bărbaților și al taților e diferit față de cum era cu câteva generații în urmă, și ăsta e un beneficiu.

Ați spune că morala filmului e că femeile îmbunătățesc bărbații?
Nu știu dacă asta e lecția, dar e adevărul. Aș spune că adevărata morală e aceea că oamenii ar trebui să se uite la ce au în față, nu să caute ceva la orizont. Fericirea reală e chiar sub nasul nostru.

Cum v-a venit ideea pentru 10 zile fără mama?
E de fapt o reinterpretare a unui film argentinian. Lui Romain Brémond și Daniel Preljocaj, producătorilor mei, le-a plăcut ideea și s-au gândit că m-ar interesa și pe mine. M-am îndrăgostit imediat de poveste, care e amuzantă dar și emoțională, și puțin serioasă, de aceea mi s-a părut interesantă, pentru că asta îmi place să văd într-o comedie. Deși apreciez glumele și comicul de situație, întotdeauna caut să fie ceva dincolo de asta. Aici, povestea este despre revenirea unui bărbat, a unui tată. Va putea să se schimbe și să aibă grijă de cei dragi?

A rezonat ceva la nivel personal cu dumneavoastră?
Povestea m-a captat pentru că și eu sunt tatăl a două fete, una dintre ele seamănă cu Chloe, un personaj din film. Sunt conștient de toată munca și călătoriile din ultimii ani, și implicit știu că am fost absent dar, din fericire, soția mea a găsit soluții pentru orice fel de problemă. Uneori trebuia să compensez pentru timpul pierdut, iar acesta este unul dintre motivele implicării mele în proiect.

Cum ați modificat scenariul original?
Am încercat, alături de co-scenaristul Mathieu Ouillon, să-l adaptăm la cultura franceză, la  obiceiurile și manierele copiilor și adolescenților francezi, care diferă de cele argentiniene. În afară de asta, în ceea ce privește rolurile părinților, am ales să păstrăm multe lucruri universale, pentru că subiectul în sine e universal.

Am putea spune că e o comedie de familie despre probleme de familie?
E cu siguranță o comedie de familie. Povestea se petrece în sudul Franței, într-o familie mare, tipică, ce nu cunoaște înșelatul sau certurile, și toată lumea iubește pe toată lumea. Dar tatăl e prea preocupat de muncă și de aceea ignoră tot felul de lucruri mărunte, dar importante pentru copii. Își ignoră copiii pentru serviciu. Nu prea i-a văzut crescând, nu-i cunoaște cu adevărat. Filmul evidențiază absența unui tată, deși el este prezent fizic, dar și lipsa autorității paterne. Copiii au nevoie și de îndrumare, nu numai de iubire.

Deci, titlul 10 zile fără mama trebuie să ne facă să ne întrebăm cum se va descurca tatăl de unul singur?
Exact. Isabelle, soția lui, a demisionat din funcția de avocat cu ani în urmă pentru a avea grijă de cei 4 copii și de soțul ei. Dar când se hotărăște să-și ia o vacanță singură pentru că s-a săturat să fie ignorată, el trebuie să aibă grijă de tot, iar eu știu din experiență ce înseamnă asta.

Filmul tratează dinamica unei familii, dar și dinamica unui cuplu…
Antoine, și soția lui, Isabelle, au o relație de modă veche. El lucrează, ea stă acasă… dar situația a evoluat, din fericire. Aș spune că e o formulă veche, a generației vechi, a părinților noștri, dar e întocmai ce reprezintă Antoine la începutul filmului. Deci, are de evoluat.

Isabelle pare să fie stâlpul familiei. Are grijă de toate lucrurile, inclusiv de contractele soțului… n-ați putea crede că e exploatată?
Ea e genul care rezolvă problemele. E mama care le știe pe toate, ca în multe alte familii, și care reușește să se ocupe de tot, fără să fie copleșită. Dar un tată, dacă e preocupat cu ceva, va tergiversa la nesfârșit orice alt lucru. Cu cât eviți să răspunzi la întrebările copiilor și cu cât eșuezi în a rezolva ceva, cu atât cresc șansele să-i pierzi, de aceea n-ar trebui să le ignori întrebările. Ce ne poate părea nesemnificativ într-un moment, e crucial în ochii lor. În plus, în ceea ce privește dinamica familiei, m-am tot gândit la ce spunea Freud despre părinții care sunt ca un os pe care copiii îl rod. Întotdeauna mi s-a părut amuzant.

Cum ați ales-o pe Aure Atika pentru rolul Isabellei, această mamă care la început pare să se scalde într-o mare de liniște și are un aer de sfântă?
Am vrut ca această femeie să fie iubită și apreciată, deci să nu fie niciun motiv pentru care ar putea fi judecată că pleacă într-o vacanță sau să se creadă că-și abandonează familia. Din contră, voiam ca publicul să împărtășească gândul de „ia-ți liber și lasă-i să se descurce”. De Aure mi-a plăcut imediat. Pe lângă faptul că e frumoasă și talentată, are un zâmbet și o bunăvoință care îndreptățesc alegerea ei.

Copiii joacă un rol important în film. Cum i-ați ales?
Casting-ul a durat mult și au fost foarte mulți copii de diferite vârste. I-am preferat pe cei ce se simțeau comod în fața camerei și în jurul actorilor adulți, și de asemenea pe cei ce înțelegeau ce le ceream din punct de vedere emoțional. Evan Paturel, care îl interpretează pe Jojo, în vârstă de 2 ani, a fost o alegere naturală. Eu eram pornit să lucrez cu cineva de această vârstă în ciuda problemelor pe care le implică, pentru că nu vorbește prea bine încă și Antoine e singurul care nu-l înțelege, ceea ce înseamnă că nu prea îi acordă atenție. Apoi, Violette Guillon o interpretează pe Chloe, 12 ani, și a fost incredibilă la audiții. Ulterior i-am ales pe Swann Joulin pentru rolul lui Arthur, 14 ani, și pe Ilan Debrabant pentru Maxime, 8 ani. A fost clar că toți formează o familie frumoasă când am făcut poze de grup. În plus, relațiile familiale chiar păreau credibile.

Cum a fost să lucrați cu ei?
Să spunem că ține de răbdare. Trebuie să înveți să aștepți și să nu renunți, nici chiar în zilele proaste. Mai ales cu Evan care, deși e un copil genial, în unele zile nu voia să se îmbrace sau să ia parte la filmări. Copiii mici nu se țin de scenariu. Chiar dacă își spun replica, nu o spun niciodată când ar trebui. Practic, fac ce vor și noi trebuie să ne descurcăm cu imprevizibilul. N-aș fi putut face asta de unul singur. Erau zile când îmi venea să mă trag de păr, dar Franck a fost un partener minunat, mereu răbdător și amuzat – un tată ce avea mereu răbdare, chiar și când era supărat. Sincer, uneori profitam de disperarea lui și filmam în continuare, iar asta s-a potrivit personajului unui tată copleșit.

Antoine e prins într-o serie de catastrofe domestice pe care nu prea le gestionează. Cum v-ați imaginat aceste scene?
Ca scenele de acțiune pe ritmul filmelor Singur acasă. Imediat ce pleacă mama, totul e un dezastru, o junglă fără reguli. Am vrut ca lucrurile să evolueze și camera să urmărească fiecare mișcare, apoi să o ia în toate direcțiile și să te lase cu sufletul la gură.

De ce l-ați ales pe Franck Dubosc pentru rolul lui Antoine?
Când am văzut versiunea sud-americană a filmului, m-am gândit imediat la Franck pentru rolul tatălui. Pur și simplu trebuia să fie el. Am fost mișcat de filmul regizat de el, Rolling to You, mi s-a părut frumos, subtil și inteligent, deși inspirat de un subiect riscant. Mi s-a părut că voia mai mult decât un rol de comedie, deși eu susțin și asta. Dar am simțit că ar fi bine pentru el să arate altă față a personalității lui, o latură emoțională mai rezervată, care ține să-și exprime sentimentele. Asta am căutat împreună și ne-am asigurat și că nu-i eliminăm talentul comic. Franck a reușit să facă din acest personaj pierdut, fără apărare, o persoană drăguță și carismatică. Ȋmi doresc să mai fac şi alte filme cu el.

Antoine lucrează în Resurse Umane, dar nu-și cunoaște copiii. Se gândește mai mult la avansarea pe scara socială decât la creșterea copiilor. Dar nu e el însuși copil?
E, în cadrul dinamicii familiale, pentru că soția îl dădăcește. Când e acasă, Antoine se lasă dădăcit, dar când e în lume, e obsedat de promovarea pe care o așteaptă de câțiva ani. Nu-i poți reproșa nimic, e de înțeles. Totuși, e la fel de adevărat că relația pe care o are cu rivalul lui, interpretat de Alexis Michalik, ar putea părea copilărească. De multe ori se poartă ca niște copii, arătându-și mușchii, căutând să vadă cine iese primul. Asta mi se pare că se petrece în unele companii.

Rivalitatea provoacă inclusiv concedierea unei lucrătoare dintr-un depozit, interpretată de Alice David.
Da, e un meci în care-și demonstrează puterea, ce-i face să arate complet ridicol și vor cauza concedierea acestei femei, învinuită de furt. Chiar dacă exagerăm puțin pentru a crea comicul de situație, simt că realitatea nu e chiar atât de diferită. De curând am aflat că o casieră și-a pierdut locul de muncă din cauză că îi lipseau 24 de cenți. Pe cât de ridicol, pe atât de tragic e.

Julia, interpretată de Alice David, e un personaj important. Vine în ajutorul lui Antoine fără să știe că el a contribuit la concedierea ei. Să fie asta vocea rațiunii?
Când îi spune că în lumea lui oamenii n-ar trebui să fure, ea îi răspunde că în lumea ei, oamenii ar trebui să aibă grijă de copiii lor. Astfel, atinge o coardă sensibilă; îl face pe Antoine să-și înfrunte responsabilitățile. Alice a înțeles subtilitățile din scenariu; are câteva scene față în față cu Franck, cu multe dialoguri, diverse emoții de transmis. Datorită acestor doi actori profesioniști, scenele filmate m-au mulțumit cu adevărat.

Femeile din film, de fapt, sunt toate „băieții buni”. Este acest lucru intenționat?
Complet intenționat. Am vrut să arăt că mamele, aici femeile, au, în general, o perspectivă mai bună asupra modului de abordare a vieții.

Ce are acest film în comun cu primele 3 filme ale dumneavoastră? Nu sunt toate despre bărbați care se schimbă datorită iubirii?
Antoine se schimbă într-adevăr. Pe măsură ce devine capabil să le arate iubire copiilor, îi transformă și pe ei. Mereu am spus povești în care transformările au un rol important pentru că le permit protagoniștilor să pornească pe picior greșit încercând să-și schimbe viața. Dar nu mă gândisem la asta astfel și ai dreptate: femeile îi ajută pe bărbați să evolueze. Cred asta cu tărie.

Cum ai ajuns să faci ceea ce faci cum? Să lucrezi în acest domeniu al animaţiei?
Ȋntotdeauna mi-am dorit să fac desene animate. Când eram copil, sâmbăta, fugeam de cum se suna de sfârşit de ore doar ca să ajung de multe ori să văd genericul de final de la Gala desenului animat. Mai apoi ne-au dus ai mei la cinematograful Doina. Era ca şi cum am pus piciorul în ţara desenului animat. Aveau un tapet cu animale din junglă pe pereţi, sala micuţă şi cumva intimă, programul săptămânal unde găseai filme de lung metraj pe care le vedeai la TV numai în părticele de câteva minute săptămânal, ce sa mai zic. Era fantastic!

Eu desenez de când mă ştiu şi chiar am încercat să fiu un artist serios şi să mă mulez pe ramuri mai cu greutate, respectabile dar nu am reuşit. Când am intrat la liceul de arte şi am văzut că au secţia de animaţie nu am avut niciun dubiu. Pentru mine nu a fost o chestiune de a trebui să aleg între secţii.

Povestea nu a mai fost la fel la academie unde nu era secţie de animaţie. Animaţia nefiind artă am făcut grafică şi pictură ceea ce mi-a fost foarte util mai târziu. Dar ca să nu dramatizez să ştiţi că am avut o frumoasă şansă să lucrez la Animafilm de când am fost în liceu.

Acela a fost practic momentul în care am fost inoculat cu adevărat cu virusul animaţiei şi spun asta pentru că în studenţie am încercat să fac şi alte joburi dar m-am întors mereu la animaţie. Ȋntr-una din zilele studenţiei m-am întâlnit cu Olimp Bandalac într-un autobuz şi din vorbă în vorbă mă întreaba ce mai fac şi încep să povestesc prin ce “necazuri juvenile” treceam, ce frământări aveam că nu reuşeam să mă desprind de animaţie iar el cu o singură propoziţie mi-a limpezit tot viitorul: “Odată ce ai luat virusul animaţiei nu mai ai scapare”. Şi aşa este pentru cei mai mulţi.

Am lucrat apoi prin aproape toate studiourile din Bucureştiul anilor ´90. Dar cum eu eram tânăr, fără experienţă, anii aceia au fost destul de gri. La finele anilor 90, după ce am terminat facultatea, am plecat în Ungaria şi asta a fost. La un an distanţă a venit cu mine şi prietena mea de atunci care mi-a devenit soţie peste câţiva ani.  

Ce înseamnă practic munca de director de animatie şi supervizor?
Poziţia asta este una foarte responsabilă şi destul de dificilă din mai multe puncte de vedere. Descrieri ale jobului pot fi găsite pe net dar eu îţi spun ce înseamnă pentru mine şi cum mă raportez eu la această poziţie.

Ȋn primul rând trebuie să fi un animator tu însuţi. Numai aşa poţi să ajuţi unde este nevoie. De fiecare dată când încep un film nou încerc să mă documentez cât mai mult. Care este povestea originală din spatele scenariului. Cine îmi sunt regizorii, eventual producătorii. După aceea încerc să înţeleg cât pot mai bine scenariul şi personajele din film. Cu cât pătrund mai adânc în poveste cu atât îmi dau seama mai bine care sunt subtilităţile şi planurile filmului (layere).

De aici încep să port discuţii cu regizorul (regizoarele în cazul ăsta pentru Latte) şi să aprofundăm povestea şi personajele.  Ce fel de acting ne trebuie, cât şi în ce sens să exagerăm etc.

Odată ce îmi este mai clar ce vor regizorii, încep să lucrez la stilul de animaţie, să găsesc un ritm al filmului, să caut referinţe după actori care să ajute animatorul să înţeleagă personajul. De multe ori chiar fac o bază de date reprezentând ce fel de expresii trebuiesc folosite şi limitele deformărilor.

De obicei pot să selectez echipa în urma unor teste sau a portofoliilor. Odată aleasă echipa sau echipele, fac de obicei un acting workshop pe baza personajelor din film. Ȋncerc să fac animatorii să înteleagă de ce personajul X se miscă aşa şi de ce trebuie să fie diferit de alte personaje. Cum evoluează un personaj pe parcursul filmului şi cât de important este să nu faci nici prea multă dar nici prea puţină animaţie ci atât cât e nevoie şi unde este nevoie.

Poate suna prost dar uneori eşti tentat să tratezi fiecare scenă ca şi cum în ea ar trebui să fie tot filmul, ceea ce nu trebuie. Abia apoi încep să vorbesc despre fiecare secvenţă în parte şi fiecare scenă. De multe ori mimez sau joc scena. Dacă animaţia nu este corectă trimit desene adiţionale pe fotograma unde trebuie schimbat ceva.

Ca simplu supervizor munca e puţin mai simplă trebuind să urmezi instrucţiunile directorului de animaţie.   

De când lucrezi ca director de animatie şi supervisor?
Cred că am început prin 2009 sau 2010 cu un serial celebru în Germania. O producţie pentru prescolari numita Kikaninchen, funcţie preluată de Anca începând cu sezonul 2, devenind “mama lui Kikaninchen” peste câţiva ani. Aşa au numit-o în Mitteldeutsche Zeitung într-un articol despre serial.  Ȋntre timp eu am început să lucrez la primul lung metraj ca director de animaţie în Belgia.

Acolo am avut botezul de foc. Lucram la un film greu, produs în Paris şi trebuia să trimitem săptămânal un număr fix de secunde la o calitate la care nu prea lucrasem până atunci. Am învăţat mult şi am realizat că mai am enorm de lucru. A fost o şcoală bună.

Ştiu că înainte de a te stabili în Germania ai avut o perioada când ai lucrat şi în Ungaria? Cum a fost această experienţă?
Ȋn Ungaria au fost anii maturizării mele sau cel puţin ai începutului maturizării. Am trecut prin ceva experienţe şi am avut şansa să ne călim profesional fiind forţaţi să ţinem termenele de predare, făcând un volum mare de animaţie şi făcând multe multe teste. A fost o şcoală bună.

Ai lucrat la multe filme de animaţie de succes. Care ţi-a rămas mai aproape de sufletul tău şi de ce?
Nu pot spune că doar un film mi-a placut… este ca şi cum ai întreba un părinte care copil îi este mai drag. Mă refer la un părinte bun :-) Fiecare producţie este diferită. Are problemele şi soluţiile ei. Echipele diferă complet de multe ori. De exemplu acum lucrăm la un nou film al lui Enzo Dálo. Pentru mine 90-95% din echipă este nouă. Vom avea în primul rând foarte mulţi animatori tineri care vor avea nevoie de o grămadă de sfaturi. Va fi distractiv şi foate interesant desigur dar şi o nouă aventură din care voi învăţa iar o grămadă.

Cine te-a influenţat cel mai mult în această carieră?
Munca în studiou. Am învăţat mult uitându-mă la o grămadă de filme şi aici menţionez că nu numai animaţie şi nu numai americane. Citesc mult şi încerc să mă documentez mult. DAR! Se mai întâmplă să lucrez cu oameni care chiar sunt nume în domeniu şi atunci “fur” efectiv meserie cum se spune. Am învăţat de la Tahsin Özgür care a animat la Disney în câteva filme mari. Un alt nume care m-a inspirat prin vitalitate de muncă şi profesionalism este Jesper Moller iar în ultimul an şi ceva am lucrat şi încă mai lucrez cu Daniel St. Pierre de la care am învăţat foarte multe detalii pe care nu le găseşti în cărţi. Desigur că am învăţat câte ceva de la fiecare film la care am lucrat şi sunt mai multe nume care au influenţat evoluţia mea chiar dacă am fost sau nu conştient de asta.  

Cât de mult diferă munca la o animaţie europeană faţă de una pentru un studio mare? E vorba numai de bani, sau şi de o tehnologie mai specială?
Asta este o întrebare bună :-) Ȋn primul rând şi în Europa sunt producţii din ce în ce mai competitive, cu standardele americane. Singura problemă este bugetul filmului. Cu cât este bugetul mai mare cu atât ai mai mult timp să lucrezi la story, design, style, animaţie, efecte, lumină…etc. Ultimul film la care am lucrat şi care sperăm să apară anul acesta este o co-producţie India-China şi este la standard mare. Aici am lucrat din greu la calitatea animaţiei şi se va simţi.

Ȋn 2019 ai lucrat la animaţia Latte & the Magic Waterstone ca director de animaţie. Ȋmi poţi spune cum ai ajuns să lucrezi la acest proiect?
Am văzut prima data trailerul pe net. A fost un fel de dragoste la prima vedere. Am ştiut că pot face multe cu un personaj cum e Latte. Peste aproximativ 7-8 luni, când mă apropiam de finalul producţiei de atunci (Marnie’s World sau Spy Cat) am anunţat online că voi fi liber de contract. Atunci am primit un email de la un coleg belgian de la producţie dacă poate să mă recomande producătorului german pentru Latte Igel. Vă daţi seama că zburam pe un nor şi vedeam oraşul de sus :-) Am spus da, am fost contactat şi asta a fost.

Cum ai colaborat cu regizorii Regina Welker şi Nina Wels?
Colaborarea cu aceste două superbe doamne a fost extraordinară. Şi nu exagerez. Eu am ancorat actingul lui Latte bazat pe personalitatea sau modul în care se mişca Regina. Amuzant este că ea spune că se mişca la fel cum mă mişc eu, dar ar trebui să o vedeţi pe ea. Este un personaj animat plin, plin de energie şi umor.

După ce am avut primul contact pe Skype îmi era un pic teamă că nu ne-am înţeles chiar clar în privinţa mesajului dat de film. Asta era impresia mea şi nu cred că era chiar aşa, dar eu fiind un tip emotiv, na.. Abia când ne-am întâlnit fizic în studiou am realizat cum sunt ele, cam ce vor… am început să ne cunoaştem reciproc şi să lucrăm efectiv la construcţia filmului. Am făcut multe schimburi de idei şi uneori contre dar fiind constructiv au servit practic la ridicarea calităţii filmului.

Nina m-a ajutat mult cu echipa din Ludwigsburg şi Halle / Saale, eu trebuind să lucrez şi în India. Am avut în total 4 echipe şi din fericire toate au fost talentate şi motivate.

Prorom va lansa pe 7 februarie în cinematografele din România Latte & the Magic Waterstone. Ai un mesaj să le transmiţi spectatorilor care vor merge să-l vadă?
Latte este un film plăcut, despre prietenie în primul rând. S-ar putea să fiţi surpinşi de faptul că povestea vă va fura şi nu veţi şti când a trecut timpul. Sper doar să vă placă la fel de mult pe cât ne-a plăcut nouă să îl facem şi să îl aducem în cinema. Aştept cu nerăbdare reacţia publicului din România.

Interviu de Emanuel Lăzărescu.